Pe ecranul programului CAM, cel care așază lucrările în disc înainte de frezare, stau trei onlay-uri, mici restaurări care acoperă doar o parte din dinte, aliniate în mijlocul unui disc de 25 de milimetri. Arată ca niște nasturi cusuți pe o pernă prea groasă, iar deasupra și dedesubtul fiecăruia se va duce în praf mai mult de jumătate din grosimea discului. Aceleași onlay-uri ar fi încăput fără probleme într-un disc de 12 milimetri.
Un disc de zirconiu cu grosime redusă, adică de 10, 12 sau 14 milimetri, este util când lucrările de frezat sunt scunde. Intră aici inlay-urile, care umplu o cavitate din dinte, onlay-urile, multe fațete, coroanele de pe molari și premolari și lucrările pe dinți tociți. Laboratorul consumă mai puțin material și frezează mai repede, cu aceeași rezistență a zirconiului.
Ce înseamnă grosimea unui disc de zirconiu
Grosimea unui disc de zirconiu este înălțimea cilindrului din care freza, scula rotativă a mașinii de frezat, decupează lucrările, măsurată în milimetri. Diametrul de aproximativ 98 de milimetri s-a impus ca format comun pentru mașinile de frezat deschise, iar grosimile din cataloage sunt cuprinse, de regulă, între 10 și 25 de milimetri, cu unele variante de 30 pentru lucrările foarte înalte. Prin disc subțire se înțelege, practic, un disc de 10, 12 sau 14 milimetri.
Discul ajunge în laborator presinterizat, adică ars parțial, într-o stare căreia în jargonul tehnicienilor i se spune, cu o anumită tandrețe, „de cretă”. Materialul se taie ușor și se zgârie la cea mai mică neatenție, iar duritatea pentru care e cunoscut zirconiul apare abia după sinterizare, arderea finală la temperatură înaltă care compactează materialul. Grosimea discului decide un singur lucru, cât de înaltă poate fi o lucrare frezată din el.
Blocurile individuale și apariția discurilor mari
Când zirconiul a intrat în laboratoarele dentare, la începutul anilor 2000, se freza mai ales din blocuri mici, dimensionate pentru o singură lucrare, în sisteme închise, în care mașina accepta doar blocurile producătorului ei. Discul mare, din care ies zeci de lucrări într-o singură sesiune, s-a răspândit împreună cu mașinile de frezat deschise și cu centrele de frezare, iar cu el a apărut și întrebarea despre grosime. Un bloc avea dimensiunea lucrării, pe când un disc trebuie ales pentru un lot întreg de lucrări diferite.
Discurile multistrat, în care culoarea și translucența, adică gradul în care materialul lasă lumina să treacă, se schimbă treptat pe înălțime, au mai adăugat o întrebare, unde anume în grosime se așază lucrarea. La un disc monocrom, de o singură culoare, poziția pe verticală contează puțin. La unul multistrat, ea decide cum va arăta trecerea de culoare de la colet, zona dinspre gingie, spre marginea incizală, cea tăietoare.
De ce lucrarea se frezează mai mare decât va fi în gură
Zirconiul se contractă la sinterizare cu aproximativ 20 la sută pe fiecare dimensiune, uneori ceva mai mult, așa că programul CAD, în care se proiectează lucrarea, o mărește înainte de frezare, ca dimensiunea finală să iasă corectă. Factorul de mărire e tipărit pe fiecare disc și diferă de la un lot la altul, motiv pentru care tehnicianul îl verifică ori de câte ori montează un disc nou.
Pentru o coroană de molar, socoteala arată cam așa. Coroana anatomică a unui molar are în jur de 7,5 milimetri înălțime, iar în disc, înainte de sinterizare, ocupă cam 9 milimetri sau puțin peste, la care se adaugă distanța de siguranță față de fața de sus și cea de jos a discului. Pentru alegerea discului contează deci înălțimea lucrării mărite.
Grosimea discului și grosimea pereților lucrării
Grosimea discului și grosimea pereților unei coroane sunt două măsuri diferite, deși se confundă des în discuțiile dintre cabinet și laborator. Peretele unei coroane monolitice, adică frezate dintr-o singură bucată de zirconiu, fără ceramică aplicată peste, poate avea doar o jumătate de milimetru, măsurat de la suprafața dintelui preparat spre exterior. Discul, în schimb, trebuie să cuprindă întreaga înălțime a coroanei, așa că o coroană cu pereți foarte subțiri poate ieși dintr-un disc gros, iar un onlay masiv dintr-unul subțire.
În practică, cele două situații se întâlnesc des la același pacient. Cine are puțin spațiu între arcade are, de obicei, și dinți scurți, iar lucrările lui sunt și subțiri, și scunde. Pentru astfel de pacienți, discul de 12 sau 14 milimetri e de cele mai multe ori suficient.
Pentru ce lucrări se potrivește un disc subțire
Un disc subțire de zirconiu se potrivește lucrărilor scunde, a căror înălțime pe axa de inserție, adică pe direcția în care lucrarea intră pe dinte, rămâne mică și după mărirea pentru sinterizare. Categoria cuprinde restaurările parțiale, o parte dintre fațete, coroanele din zona laterală și lucrările pe dinți tociți de uzură.
Inlay-urile, onlay-urile și overlay-urile
Restaurările parțiale sunt candidații naturali pentru un disc subțire, fiindcă rareori depășesc câțiva milimetri înălțime. Inlay-ul umple o cavitate din interiorul dintelui, onlay-ul acoperă și unul sau mai mulți cuspizi, adică vârfurile de pe suprafața de mestecat, iar overlay-ul îmbracă toată această suprafață. Chiar și după mărire, un onlay obișnuit încape fără emoții într-un disc de 10 sau 12 milimetri, cu loc suficient pentru tijele de susținere care îl țin prins în disc până la final. Discurile de 10 milimetri apar în cataloagele unor producători mari, precum Ivoclar sau Kulzer, iar variantele de 12 milimetri se găsesc și la VITA sau Straumann.
Mie mi se pare că aici discul subțire ține de bunul-simț mai mult decât de optimizare. Să frezezi un inlay de patru milimetri dintr-un disc de 25 seamănă cu trimiterea unui inel prin curier într-o cutie de mutat mobilă, care ajunge la destinație, dar te pune să plătești transportul pentru tot aerul din jur.
Fațetele și felul în care e așezată lucrarea în disc
Fațetele, adică învelișurile subțiri lipite pe fața vizibilă a dinților din față, pot încăpea într-un disc subțire, însă totul depinde de tipul discului și de felul în care tehnicianul orientează lucrarea. La un disc monocrom, fațeta poate fi așezată aproape culcată, cu fața vizibilă în sus, și atunci ocupă doar câțiva milimetri din grosime. Un disc de 10 sau 12 milimetri e mai mult decât suficient.
La discurile multistrat, tehnicianul vrea de obicei fațeta „în picioare”, cu marginea incizală spre stratul de smalț, ca trecerea de culoare să urmeze lungimea dintelui, cum se întâmplă la dinții naturali. În această poziție contează înălțimea dintelui, iar coroana anatomică a unui incisiv central superior are în jur de 10,5 milimetri, ceea ce, după mărire, depășește ce poate oferi un disc de 14.
Coroanele din zona laterală
Coroanele de pe molari și de pe mulți premolari se frezează fără probleme dintr-un disc de 14 milimetri, deoarece dinții laterali au, de regulă, coroane mai scurte decât cei din față. Cu cei aproximativ 7,5 milimetri ai unei coroane de molar, marja rămâne confortabilă chiar și după mărire. Coroanele unitare din zona laterală sunt, după mine, pâinea zilnică a frezării, așa că diferența dintre un disc de 14 și unul de 20 de milimetri se simte în contabilitate după câteva luni, chiar dacă la o singură lucrare pare neglijabilă.
Dinții tociți și spațiul protetic mic
Pacienții cu bruxism, adică cei care strâng sau scrâșnesc din dinți, au adesea dinți tociți și puțin spațiu între arcade, iar lucrările lor sunt prin definiție scunde. Aici discul subțire se întâlnește cu o altă întrebare, cât de subțire poate fi peretele unei coroane din zirconiu fără să crape.
Un studiu publicat în 2015 în Acta Odontologica Scandinavica, semnat de Keisuke Nakamura și colegii săi de la Universitatea din Göteborg și Universitatea Tohoku, a testat coroane monolitice de molar cu grosime ocluzală redusă, adică cu un strat subțire de material pe suprafața de mestecat. Coroanele din zirconiu cu doar 0,5 milimetri pe această suprafață au cedat, în medie, la 5.558 de newtoni, mult peste coroanele din disilicat de litiu, o ceramică de sticlă folosită des pentru coroane, care au cedat la 3.147 de newtoni cu grosimea obișnuită de 1,5 milimetri. Autorii au concluzionat că o astfel de coroană poate fi folosită în zona molarilor din punctul de vedere al rezistenței la fractură.
O cercetare publicată în 2020 în revista Operative Dentistry de Zimmermann, Ender și Mehl a pus totuși o limită acestui optimism. Echipa a testat coroane monolitice de 0,5, 1 și 1,5 milimetri și a concluzionat că 0,5 milimetri trebuie privit ca o grosime critică pentru coroanele din zirconiu. Cu alte cuvinte, se poate, dar fără rezervă de siguranță, iar un tehnician prudent coboară acolo doar atunci când chiar nu are altă variantă.
Cum arată, în cifre, potrivirea dintre disc și lucrare
Alegerea grosimii discului se face după înălțimea lucrării, iar unii producători publică praguri precise pentru fiecare treaptă. Manualul tehnic al discurilor Zirconia Disk Multilayer Elite, fabricate de pritidenta și distribuite de GC, în ediția din noiembrie 2024, recomandă discul de 14 milimetri pentru lucrările mai scunde de 9 milimetri. Discul de 16 milimetri acoperă lucrările între 9 și 11 milimetri, cel de 20 urcă până la 14, iar peste acest prag e nevoie de discul de 25.
Același manual cere și o distanță minimă între lucrare și fața de sus a discului. La discurile de 14 și 16 milimetri, distanța e de 1,5 milimetri pentru lucrările frontale și de 2 milimetri pentru cele laterale, iar la discurile mai groase crește cu încă o jumătate de milimetru la fiecare treaptă.
| Grosimea discului | Înălțimea lucrării | Distanța față de fața de sus (frontal / lateral) | Exemple tipice |
| 14 mm | sub 9 mm | 1,5 mm / 2 mm | inlay-uri, onlay-uri, coroane de molar, multe coroane de premolar |
| 16 mm | între 9 și 11 mm | 1,5 mm / 2 mm | coroane frontale de lungime medie, fațete din discuri multistrat |
| 20 mm | între 11 și 14 mm | 2 mm / 2,5 mm | coroane frontale lungi, punți scurte |
| 25 mm | peste 14 mm | 2,5 mm / 3 mm | punți lungi și arcade complete pe implanturi |
Primele trei coloane vin din manualul producătorului, iar ultima e interpretarea mea pentru cazurile obișnuite. Alte mărci au alte praguri, iar discurile de 10 și 12 milimetri nu apar deloc în această gamă. Logica rămâne însă aceeași la orice disc, înălțimea lucrării mărite, plus marjele de siguranță, trebuie să încapă în grosime.
Unde se vede economia unui disc subțire
Economia unui disc subțire se măsoară în material și în timp de frezare, iar amândouă ajung, în final, în costul fiecărui element, cum se numește fiecare dinte refăcut dintr-o lucrare. Pe o singură coroană diferența e mică, pe câteva sute de coroane pe an devine vizibilă.
Materialul consumat în jurul lucrării
Fiecare lucrare ocupă în disc o coloană care trece prin toată grosimea lui, căci freza trebuie să o modeleze de sus și de jos și să o elibereze de jur împrejur. Materialul de deasupra și de dedesubtul unui onlay de 7 milimetri, frezat dintr-un disc de 25, se transformă integral în praf. Spațiul rămas liber între lucrări se refolosește, iar programul CAM ține minte, prin funcția de nesting, adică de așezare a lucrărilor în disc, zonele încă disponibile pentru comenzile următoare.
Timpul de frezare și uzura frezelor
Un disc mai gros înseamnă, pe aceeași mașină, trasee de frezare mai adânci în jurul fiecărei lucrări și mai mult material de îndepărtat. Freza lucrează mai mult și se uzează mai repede, iar la grosimi mari are nevoie și de o lungime utilă mai mare, care o face mai sensibilă la vibrații. La un disc subțire se pot folosi freze mai scurte, care lucrează mai stabil.
Costul de material pe element
Un disc mai gros costă mai mult decât unul subțire din aceeași gamă. Dintr-un disc de 14 milimetri ies la fel de multe coroane laterale ca dintr-unul de 20, pentru că diametrul e același, așa că alegerea celui subțire scade direct costul de material pe fiecare element. Pacientul nu vede această economie pe factură, însă ea ajută laboratorul să-și țină prețurile stabile.
Când discul subțire nu e alegerea bună
Discul subțire nu se potrivește lucrărilor înalte sau întinse pe mai mulți dinți, cum sunt punțile care urmează curbura arcadei, coroanele frontale lungi, lucrările pe implant și arcadele complete. În aceste cazuri, economia de material devine un risc, pentru că o lucrare care abia încape în disc lasă prea puțin loc pentru marje și pentru o orientare corectă.
Punțile și curbura arcadei
O punte, lucrarea care înlocuiește un dinte lipsă sprijinindu-se pe dinții vecini, nu stă niciodată perfect orizontal, fiindcă arcada dentară e curbată atât privită de sus, cât și din profil. Când tehnicianul o așază în disc, diferența de nivel dintre elemente se adună la înălțimea fiecărui dinte, iar conectorii, porțiunile care leagă elementele între ele, trebuie să rămână întregi. De aceea, chiar și o punte de trei elemente poate cere un disc mai gros decât ar sugera fiecare coroană luată separat.
Lucrările pe implant
Coroanele pe implant au adesea o porțiune care coboară sub gingie până la nivelul implantului, așa că sunt mai înalte decât un dinte natural echivalent. Construcțiile înșurubate pe toată arcada cer, de regulă, discurile cele mai groase, de 25 sau 30 de milimetri, iar aici economia de material trece pe planul doi.
Gradientul discurilor multistrat
La discurile multistrat, poziția lucrării în grosime decide cât din gradientul de culoare prinde, iar un disc subțire lasă mai puțin loc pentru reglaje. Tehnicianul care vrea să mute puțin o coroană frontală în sus sau în jos, ca să coboare tranziția spre colet, are nevoie de câțiva milimetri liberi. Dacă miza e estetica unui zâmbet, părerea mea e că discul mai gros își merită fiecare leu.
Rezistența nu scade odată cu grosimea discului
Rezistența unei lucrări din zirconiu ține de tipul materialului și de designul lucrării, iar grosimea discului din care a fost frezată nu o influențează. La discurile monocrome, un disc de 12 milimetri și unul de 25 din aceeași gamă au aceeași compoziție și aceleași proprietăți, diferă doar înălțimea.
Contează, în schimb, clasa materialului, exprimată prin rezistența la încovoiere în megapascali (MPa), unitatea care arată cât efort suportă materialul înainte să se rupă. Standardul internațional ISO 6872, care stabilește cerințele pentru ceramicile dentare, cere în ediția din 2015 cel puțin 500 MPa pentru punțile monolitice de până la trei elemente și cel puțin 800 MPa pentru cele de patru elemente sau mai multe. Standardul a fost reeditat în 2024, iar fișele tehnice ale discurilor indică, de regulă, clasa în care se încadrează materialul.
Un disc subțire poate fi, la fel de bine, din zirconiu foarte translucid, potrivit pentru fațete și lucrări frontale, sau din zirconiu clasic, mai opac și mai rezistent, bun pentru molarii unui pacient cu bruxism. Alegerea grosimii și alegerea tipului de zirconiu sunt două decizii separate, iar o comandă bine făcută le tratează pe amândouă.
Ce poate face medicul ca laboratorul să aleagă discul potrivit
Medicul influențează alegerea discului prin informațiile pe care le trimite laboratorului, chiar dacă grosimea o decide, de obicei, tehnicianul. O scanare completă, cu arcada antagonistă, adică dinții de pe maxilarul opus, și cu relația ocluzală înregistrată, felul în care se închid dinții, îi arată spațiul real dintre arcade și, implicit, cât de înaltă va fi lucrarea. Fără antagoniști, tehnicianul ghicește, iar ghicitul în protetică se plătește de obicei la proba lucrării.
Mențiunile scurte din comandă ajută la fel de mult. O notă de tipul „pacient cu bruxism” sau „caz estetic frontal, prefer multistrat” schimbă felul în care tehnicianul alege materialul și, odată cu el, discul, iar câteva secunde de scris în formular pot scuti o refacere.
3DentaSoft este un laborator dentar digital cu sedii în București, Timișoara și Râmnicu Vâlcea, care preia cazuri din toată țara pe baza scanărilor intraorale, adică amprentele digitale luate direct din gură, sau a amprentelor clasice ridicate prin curier. Pentru un cabinet aflat în alt oraș, discuția despre discuri și materiale se poartă la fel, prin platforma laboratorului.
Dacă lucrezi într-un cabinet din Constanța și cântărești între un laborator din oraș și unul care primește cazurile online, dă click aici pentru o comparație pe înțelesul oricui între cele două variante. Distanța până la laborator contează mai puțin decât pare atunci când fișierele ajung complete și comanda spune limpede ce se dorește.
Discul potrivit se alege din designul CAD
Discul potrivit se alege din designul CAD, pentru că acolo tehnicianul vede înălțimea exactă a lucrării înainte de frezare. Alegerea se confirmă apoi în programul CAM, unde lucrarea apare mărită și așezată în disc, iar întrebarea de acolo e simplă, câți milimetri îi trebuie de fapt.
Discul de zirconiu cu grosime redusă rămâne un instrument de reglaj fin, bun pentru lucrările scunde și nepotrivit pentru cele înalte. Un laborator care ține pe raft doar discuri de 20 și 25 de milimetri lucrează corect din punct de vedere tehnic, dar plătește lună de lună pentru praf. La lucrările frontale, discul gros își are însă rostul, fiindcă îi face loc gradientului de culoare, iar materialul în plus se vede atunci în zâmbetul pacientului.
Întrebări frecvente despre discurile subțiri de zirconiu
Care este cel mai subțire disc de zirconiu folosit în laboratoare?
În cataloagele marilor producători, grosimea minimă obișnuită a unui disc de zirconiu este de 10 milimetri, prezentă de pildă la Ivoclar și Kulzer. Discurile de 10 milimetri servesc mai ales restaurărilor parțiale, precum inlay-urile și onlay-urile, și fațetelor frezate din discuri de o singură culoare. Pentru coroane, chiar și pe molari, discul de 14 milimetri e varianta mai sigură.
Se găsesc discuri subțiri și în variantă multistrat?
Da, discurile multistrat, cu straturi de culoare și translucență diferite pe înălțime, există și în variante de 12 sau 14 milimetri, iar unele se vând și prin distribuitori din România. Gradientul de culoare e prezent și la ele, însă lucrarea poate fi mutată mai puțin în sus sau în jos în grosimea discului. Se potrivesc bine coroanelor laterale cu pretenții estetice și lucrărilor frontale scurte.
Ce se întâmplă cu discul după ce au fost frezate primele lucrări?
Un disc de zirconiu început se păstrează și se folosește la comenzile următoare, iar programul CAM, cel care așază lucrările în disc, reține zonele deja consumate. Discul poate trece astfel prin mai multe sesiuni de frezare, până când spațiul liber rămas e prea fragmentat pentru o lucrare întreagă. Factorul de mărire, cifra cu care se mărește lucrarea înainte de frezare, rămâne același, fiindcă ține de lotul discului.
Contează pentru pacient din ce grosime de disc a fost frezată coroana?
Pentru pacient, grosimea discului nu se vede și nu se simte, atâta timp cât lucrarea a încăput corect și a respectat marjele recomandate de producător. Are doar un efect indirect, prin costul de producție și, la lucrările frontale din discuri multistrat, prin felul în care tehnicianul poate poziționa coroana în gradientul de culoare.
Se deformează mai ușor la sinterizare o lucrare frezată dintr-un disc subțire?
Lucrarea se desprinde din disc înainte de sinterizare, arderea finală care îi dă duritatea, așa că grosimea discului nu influențează direct acest proces. Mai mult cântăresc forma lucrării și grosimea pereților ei, plus felul în care e sprijinită în cuptor. O fațetă foarte subțire are nevoie de suport atent indiferent de discul din care a fost frezată.
Merită unui laborator mic să țină discuri de mai multe grosimi?
Pentru un laborator cu volum mic, două grosimi acoperă aproape toate cazurile, una subțire, de 14 milimetri, și una groasă, de 20 sau 25. Mai multe variante cresc stocul imobilizat, iar câștigul de material nu justifică întotdeauna banii blocați pe raft. Pe măsură ce volumul crește, intră în calcul și discurile de 10 sau 12 milimetri pentru restaurările parțiale.